Filosofia ca tip rațional-teoretic de viziune asupra lumii

Care este viziunea asupra lumii. Tipurile și formele sale

Creaţia Pentru a observa cum un principiu general poate să constituie sursa unei concepţii sistematice, recurgem la semnificaţia metafizică a creaţiei. Aceasta conceptul său poate figura cu funcţie fondatoare de sistem atât în temeiul semnificaţiei sale religioase — ceea ce este propriu filosofiei de inspiraţie teologică — precum şi a unei viziuni laice. Amândouă semnificaţiile satisfac exigenţele de universalitate şi unitate constitutive de sistem; prima, cu referire la întreaga existenţă în termenii acestei semnificaţii: existenţa creatăfilosofia ca tip rațional-teoretic de viziune asupra lumii doua cu aplicabilitate la viaţa socio-umană în general, aceea spirituală în special.

Dar ce este creaţia? Este actul prin care se realizează o formă de existenţă diferită calitativ de aceea care i-a dat naştere sau faţă de alte forme de existenţă, precedente ori contemporane. Creativitatea este capacitatea de a produce nou.

În orice formă a sa, creaţia implică, în mod necesar, un aspect de spiritualitate şi idealitate. Atât conştientizarea permanentă a procesului aceasta se înţelege oarecum de la sinecât şi executarea lui în virtutea unui proiect; idealitatea o invocăm aici cu semnificaţia sa etică: noul creat vrea să fie nu numai altceva, dar şi altceva mai bun ca termenul său de comparaţie.

Creaţia este genul proxim; creaţiile divină şi umană sunt speciile. Creaţia divină are caracter de absolut datorită originii, primordialităţii, caracterului determinant şi deoarece este ex nihilo şi de unicitate în sensul că, datorându-se Dumnezeului unic, s-a petrecut în raport cu întregul mundan o dată pentru totdeauna.

filosofia ca tip rațional-teoretic de viziune asupra lumii vederea cade odată cu miopia

Creaţia umană este opera, singulară sau colectivă, a oamenilor. Ea este la rândul său gen faţă de speciile componente: creaţia istorică, creaţia spirituală ştiinţifică, artistică, filosofică. În contextul meditaţiei despre creaţie, geniul şi totul sunt noţiuni cu revenire obsedantă.

Geniul reprezintă mai mult aptitudinea de a a crea o problemă — o mare problemă - talentul îndeosebi aceea de a se exprima.

Geniul presupune talent o idee mare îşi asociază de regulă o expresie pe măsurătalentul nu implică în mod necesar geniu idei comune sunt îmbrăcate adeseori în haine de gală.

filosofia ca tip rațional-teoretic de viziune asupra lumii medicamente pentru o vedere mai buna

Cu o excepţie: când expresia, schimbându-şi printr-o calitate superioară statutul, din formă a procesului creator devine conţinut al acestuia. Creaţia divină. Fiinţa şi nefiinţa 2.

Budismul [ modificare modificare sursă ] Budismul deși nu este o filosofie, în adevăratul sens al cuvântului, atinge de multe ori probleme specifice filosofiei, precum: acceptarea existenței, acceptarea unei lumi a durerii, a ignoranței, a dorinței. Buddha consideră că dacă totul este iluzie și suferință, atunci rezultă că este falsă admiterea unui sine, a permanenței și a veșniciei, cu sensurile descrise de brahmanism. Viziunea asupra Universului se subscrie ideii că acesta stă sub cinci categorii de fenomene: ansamblul aparențelor sau lucrurilor materiale, al simțurilor și al obiectelor lor; senzațiile, rezultate din contactul obiectelor cu organele de simț; percepțiile și noțiunile care sunt rezultat al cunoașterii de mai înainte; activitatea psihică conștientă și inconștientă; gândurile, deci cunoștințele cu sens ordonator. Jainismul [ modificare modificare sursă ] O doctrină filosofico-religioasă despre conștiința și cunoașterea adevărată, despre principii și categorii, corpuri, stadii de dezvoltare spirituală care de asemenea s-a manifestat împotriva brahmanismului. Conform cu această doctrină, viața și cosmosul au un început și un sfârșit, dar sufletul este nemuritor.

Fiinţa Dacă tot ceea ce există este opera de creaţie a divinităţii, înseamnă că noţiunea care exprimă acest act întemeietor — creaţia — este noţiunea fundamentală a unei concepţii filosofice sistematice. Într-adevăr, prin creaţie, datorată lui Dumnezeu, au luat fiinţă, ca existenţe, toate câte sunt: cerurile şi pământul, lumina, apoi apele, fotografie miopie zilei şi nopţii, vegetaţia şi toate vietăţile văzduhului, apelor şi pământului, în fine omul făcut din pământ pe care Dumnezeu l-a pus stăpân peste toate cele mai înainte făcute.

Succedanee relaţiei primordiale autor-operă, creaturile au ca proprietate comună  cu autorul-creator, obligatoriu ceva esenţial.

Ce este mai esenţial decât existenţa ca fapt de a fi? A fi defineşte absolutul formelor particulare de existenţă; a fi este realul absolut; ceva arată că pentru a fi, existenţa creată trebuie, ca efect al creaţiei şi apariţiei sale să fie ceva de felul apă, aer, foc, pământ etc. A fi rezumă aşadar absolutul pur ca esenţial, general şi necesar; ceva, corelatul său nemijlocit, reprezintă o determinaţie şi ea esenţială, generală şi necesară repet: pentru a fi, existenţele particulare sunt datoare să fie ceva; altfel spus: în măsura în care sunt ceva, ele sunt; a fi, dar fără a fi ceva, reprezintă, în lumea creată, o probă a neantului ; ceea ce este, concret, acest ceva, constituie varietatea individuală, relativă şi întâmplătoare a existenţelor.

În alt sistem de referinţă — acela al existenţei — tocmai a fi ceva dobândeşte, prin faptul că a fi nu poate să se realizeze decât prin ceva, statut de general şi necesar; ce este concret acest ceva şi cum este el ţine de întâmplător.

Plasând lucrurile pe un plan teoretic spunem: de la faptul de a fi la faptul de a fi ceva este trecerea produsă de gândirea umană, ca demers logic, spre ipostaza ontologică a sa. O unitate a ceea ce se va numi universalul a fi şi particularul ceva ; în această unitate, universalul este privilegiat şi prin faptul că pentru a fi, trebuie peste tot şi întotdeauna să fie ceva; particularul deţine autoritate prin aceea că, fără a fi ceva, este nimicul.

Filosofia ca tip rațional-teoretic de viziune asupra lumii realitate în existenţa concretă a fi şi a fi ceva este unul şi acelaşi lucru. Segregarea lor conceptuală, teoretică, aparţine filosofiei, este, cum spuneam, o creaţie filosofică.

Nefiinţa În absolut, creaţia este un privilegiu divin în sensul că, fără a fi în funcţie de nimic în afară de propria filosofia ca tip rațional-teoretic de viziune asupra lumii, Dumnezeu a instituit, în toată unicitatea sa, actul creaţiei făurind lumea ex nihilo.

Dacă nu poate fi derivat irevocabil dintr-un deficit al fiinţei omeneştinimicul poate să decurgă din preaplinul său. Oricum, aflarea sa în spiritul omului este, oarecum paradoxal, un semn al existenţei şi lucrării acestuia.

Viziune grăbită

Astfel că nimicul îşi reintră măcar parţial în drepturi în şi prin spiritul omului. Anume printr-un proces de factură hegeliană: a. Ne apropiem doar. Actul fondator al divinităţii nu îl vom înţelege în sensul că nimicul ar fi fost ceva filosofia ca tip rațional-teoretic de viziune asupra lumii care atotputernicia divină a obţinut altceva.

În fapt, greutatea de înregistrări de vedere înţelege nimicul este echivalentă cu aceea de a pricepe cum din nimic s-a putut ivi ceva. Dar aici, în ceea ce nu poate raţiunea, intervine credinţa cu marea sa vocaţie cognitivă; şi persuasivă. Creaţia umană Formele de existenţă inferioare omului nu au, cel puţin ca notă definitorie, darul creaţiei. De aceea, doar omul se poate împărtăşi, dar şi el numai parţial, din atributul divin al creaţiei.

În schimb, poziţia fiecărei forme de existenţă însufleţită în cadrul sistemului din care face parte este dependentă şi de aptitudinea sa de a produce nou cu adaos calitativ. Cu alte cuvinte, fără a fi creaţie, ea se află cu atât mai aproape de creaţie cu atât este vedere slabă 3 disponibilă pentru nou.

Adevărata creaţie, alta decât aceea divină dar ca un reflex infinitezimal al acesteia, este un atribut al omului. Omul, creat fiind, nu are totuşi competenţa creaţiei din nimic dar aceasta nu îl îndreptăţeşte să facă din incapacitatea sa o infirmitate universală.

Oricâtă originalitate loc de restaurare a vederii omului presupune creaţia umană, ea se realizează ca relaţie între aptitudinile creatoare ale omului şi anumite elemente deja existente fapte din viaţă, natură, cultură.

Este complexul de singurătate, specific  uman, pe care trăindu-l şi depăşindu-l este posibilă creaţia. Este, prin operă, o mână întinsă, cao punte de legătură, între autor şi ceilalţi oameni, care îi omologhează creaţia.

Care este viziunea asupra lumii. Tipurile și formele sale

S-a observat experimental că un organism complet izolat îşi crează, în compensaţie, stimuli proprii — în fond o lume nouă. Această situaţie, oarecum elementară însă fundamentală întemeietoareeste obiceiuri corecte de vedere preludiu şi o confirmare avant la lettre a singularităţii sine qua non a spiritului creator.

Opera, creată în singurătate, este o victorie a singularităţii omului asupra singurătăţii sale. Prin originea sa de ultimă instanţă divină, creaţia în orice mare operă a sa, îl are ca autor principal pe Dumnezeu. Omul cere, creînd, uită pentru moment de sine, fiind călăuzit parcă de ceva mai presus de el, este mai curând viziunea copiilor coautor, un superexecutant.

Aceasta nu diminuează cu nimic demnitatea creatoare a omului; dimpotrivă, derivând această demnitate, singulară între creaturi, din atributul creator al divinităţii, conferă creaţiei umane o rază din strălucirea divină. Creaţia este partea supranaturală a muncii omeneşti. Aşadar Dumnezeu a creat lumea.

Domeniile şi genurile filosofiei

Chiar dacă am considera lumea ca fiind infinită în spaţiu ceea ce contravine concepţiei creştine şi nu numaiaceastă proprietate — infinitatea — nu ar fi putut şi nu ar putea să fie decât de origine divină. Într-adevăr, din ceva limitat materia în toate ipostazele sale este un imperiu al limitei Este, se ştie, aproape insurmontabilă dificultatea minţii umane, formată multimilenar într-o lume de mărimi finite, de a concepe infinitul.

Şi totuşi în spiritul nostru se află boala oftalmologie ambliopie este posibil singurul argument, raţional şi afectiv, aici şi acum, al infinităţii lumii. Creaţia umană o putem considera fie ca o reeditare de către om, în derizoriul condiţiei umane, a Creaţiei divine, fie în perspectivă strict umană, autonomă. Oricum, omul a creat şi creează o nouă lume. Lumea nouă creată de om este cultura şi civilizaţia, precum şi istoria - evoluţia în timp a culturii şi civilizaţiei omului, în dimensiunea socială a lui, adevărata istorie a omenirii.

Istoria, aşa cum este ea tratată în manieră tradiţională îndeosebi ca istorie politică şi militară va trebui să facă tot mai mult loc unei istorii a creativităţii umane ca expresie a culturii şi civilizaţiei, respectiv ca soluţie şi mediu al propăşirii acestora. Concepută ca evoluţie pe filiera individ­ - grup bio-social - grup dacă miopia este într-un ochi -grup etnic — popor — naţiune — stat - umanitate, istoria îşi afirmă creativitatea ca realitate ascendentă spaţio-temporală şi interferată a tuturor acestor niveluri de organizare socială a substanţei umane.

Pune un semn de carte la legătura permanentă. Domeniile şi genurile filosofiei de Florin George Popovici Filosofia constituie un domeniu autonom al culturii, o modalitate de reconstrucţie raţională a lumii, o viziune intuiţie globală, totalizatoare asupra lumii lb. Weltanschauung, spre deosebire de modalitatea de cunoaştere specifică ştiinţelor naturii — un tablou asupra unui aspect particular al lumii — Weltbild ; un sistem coerent de cunoştinţe care oferă o interpretare integratoare a universului, implicând o anumită înţelegere a condiţiei umane, precum şi răspunsuri la interogaţii care privesc destinul omului în lume, precum şi raporturile lui cu natura şi societatea.

Pe lângă alte criterii libertatea, specificitatea, interacţiunea, integrarea etccreativitatea ca producere de nou cu valoare socială adică de interes societar poate funcţiona şi ea drept argument şi criteriu al progresului istoric. Este creativitatea ca diferenţă specifică atât pe orizontala existenţei umane diversitatea spaţială a eicât şi pe verticala devenirii sale istorice.

Ce este fericirea umană? Acestea sunt problemele de viziune asupra lumii și principalele probleme. Vizualizați lumea un sistem mai mult sau mai puțin holistic de evaluări și opinii ale oamenilor cu privire la: lumea; scopul și sensul vieții; mijloace de realizare a obiectivelor vieții; esența relațiilor umane. Există trei forme de viziune asupra lumii: 1. Atitudine: - latura emoțională și psihologică, la nivelul dispozițiilor, sentimentelor.

Dată fiind evoluţia societăţii ca sistem cu elemente în interacţiune — intercondiţionare, progresul întregului social ca întreg şi în serviciul unităţii sale nu este de conceput fără progresul părţilor — ideal, în contul creativităţii, ar fi al tuturor şi în beneficiul tuturor —, după cum progresul acestora nu este posibil fără progresul întregului.

Oricare din formele de existenţă a societăţii, de la individ la specie, de la epocă la istorie, este cu atât mai afirmată cu cât oftalmologie pentru copii udaltsova un grad mai mare de originalitate prin creativitate: a fiecăreia faţă de sine însăşi faţă de propriul trecut şi prezent şi faţă de celelalte forme.

Principiul general şi unitar al unei abordări sistemice, abordare în lumina şi ca expresie a creativităţii umane, este şi raportul individual — general, respectiv singular—particular—universal, considerat la scara întregii existenţe sau la nivel social.

Forma socio-umană a acestui raport este dată în mod obişnuit de conexiunea naţional-universal. Naţionalul, prin chiar diversitatea sa, este o consecinţă şi o condiţie a filosofia ca tip rațional-teoretic de viziune asupra lumii umane; la rândul său universalul este o creaţie comună a speciei prin contribuţia tuturor factorilor de existenţă-naţională.

Caracteristică omului, îmbunătățirea clarității vizuale chiar, este creaţia spirituală. Aceasta este în bună şi veche măsură diferenţa specifică şi libertatea sa. Este mai întâi de toate o formă de eliberare de energie spirituală.

Şi, totodată, singura formă de eliberare a spiritului ochelari pentru viziunea 2020 materie. În combinaţiile posibile de elemente preexistente precum litere, cuvinte, numere, sunete, forme şi culori se află, aşteptându-şi sorocul, întreaga cunoaştere şi toată frumuseţea lumii.

Ca aduce nou creaţia umană? Poate că transformarea, treptată şi asimptotică, a acestor posibilităţi în realitate. Capacitatea spiritului uman de a transfigura prin creaţie realitatea obiectivăexplică aptitudinea sa de a-l transforma pe om. Capacitatea spiritului uman de a crea, din sine, o nouă realitate — aceea a spiritului, explică şi aptitudinea sa de a transforma realitatea obiectivă.

Meniu de navigare

O ierarhie a formelor de creativitate spirituală ierarhie care, dacă se absolutizează, este în fond arbitrară deoarece compară noţiuni din clase diferite ar putea să adopte drept criteriu de existenţă şi progres poziţia şi distanţa faţă de concretul nemijlocit, gradul său de noutate filosofia ca tip rațional-teoretic de viziune asupra lumii raport cu realitatea acestuia.

Prima sciziune — şi cea mai importantă — faţă de concretul imediat al realităţii o produce spiritul uman prin chiar naşterea sa. Devenirea continuă în funcţie de exigenţele diferitelor sectoare ale spiritului artă, ştiinţă, filosofie şi faţă de acelea ale subiecţilor creaţiei. În artă: istoria artei ca istorie a creativităţii umane este o trecere de la imaginea cât mai dificilă a realităţii, la realitatea artistică!

recâștigați-vă vederea descărcarea 2020

Este o participare crescândă a spiritului uman care se exprimă pe sine prin imagini plastice după directive proprii creaţiei şi personalităţii creatoare. Lege cu atât mai coercitivă, dar şi mai eliberatoare şi mai eficientă, tratamentul spa al pacienților oftalmici atât această atitudine se realizează prin specificul personalităţii creatoare. În artă, ca şi în filosofie, a fi înseamnă, ascultându-i legea, a fi tu însuţi.

În ştiinţă: creativitatea ca extindere şi aprofundare a cunoaşterii se realizează pe linia corespondenţei dintre subiect şi obiect, respectiv între procesul cognitiv şi regulile sale în diferite forme ale cunoaşterii, urmând aceeaşi directivă generală a concordanţei cu obiectul.

Cu cât progresele ştiinţei sunt mai mari, cu atât dependenţa de aceste reguli este mai evidentă, iar aprofundarea cunoaşterii li se datorează mai mult: în măsura în care este o recompunere a obiectului în sensul esenţialităţii saleorice proces de cunoaştere este un act de creaţie; în măsura în care este o recompunere a obiectului, orice act de creaţie este un proces de cunoaştere; în măsura în care este un proces de cunoaştere, orice recompunere a unui obiect este un act de creaţie;  în măsura în care este un act de creaţie, orice proces de cunoaştere este o recompunere a obiectului; în măsura în care este adevărat adică felul atât obiectului cât şi regulilor cunoaşteriiorice act de creaţie este un act de cunoaştere; oricare i-ar fi obiectul, orice cunoaştere este şi o cunoaştere a omului.

În filosofie: creaţia este aici la ea acasă dintru început; pe când în alte sectoare ale spiritului există o legătură controlabilă cu realul nemijlocit, filosofia, prin chiar definiţia sa de înaltă abstractizare şi generalitate, reprezintă o îndepărtare creatoare netă, radicală faţă de real. Fidelitatea filosofiei faţă de real este de altă natură; ea ţine de absolutul realului, de ceea ce există în mod esenţial, universal şi etern: existenţa însăşi ca fiinţă precum şi condiţiile şi criteriile sale generale de existenţialitate spaţio-temporalitatea, determinările de ordin calitativ şi cantitativ etc.

I. Obiectul şi problematica filozofiei

Într-un cuvânt, sinteza lui a fi şi a fi ceva. Îndepărtarea filosofiei de relativul realului, în măsura în care ea este creatoare căci numai prin această măsură ea este şi filosoficăpropune în fond o apropiere de absolutul acestuia. Dacă filosofia se constituie prin cea mai radicală şi astfel originală desprindere de realitate, realitate pe care, cu excepţia specială a intuiţiei, o contactează aproape numai prin intermediar preponderent ştiinţific dar şi artistic şi, desigur, acţionalcreativitatea faţă de sine însăşi — adevărata, profunda creativitate — este mai greu de câştigat.

Ea este frânată, printre altele, din interior, de principiul existenţei sale: de generalitatea sa. Cu evoluţia în generalitate, caracteristică filosofiei, sporeşte, deodată cu longevitatea, şi inerţia soluţiilor şi întrebărilor. O posibilitate a diversificării acestora, ca semn al creativităţii, s-a ivit prin fructificarea mai ales a experienţei ştiinţifice de cunoaştere, adică a ceea ce cândva fusese invocat spre a pleda tocmai pentru suspendarea speculaţiei filosofice.

Reprezentându-ne o istorie tratamentul miopiei în yuao umanităţii, respectiv a spiritului uman ca evoluţie a conştiinţei de sine a omului, adăugăm un argument suplimentar al creativităţii în şi prin filosofie: conştiinţa de sine care, la nivelul cel mai înalt, este opera superlativă, creatoare, a filosofiei.

Progresul umanităţii se datorează tot mai mult cunoaşterii şi, în proporţie crescândă, conştiinţei de sine a omului. Istoria umanităţii este şi istoria conştiinţei sale de sine. Or, filosofia este cunoaşterea care, distilată creator, devine conştiinţă.

În concluzie: creaţia, fiind principiul general şi unificator, general explicativ, al întregii lumi, poate fi temeiul unui sistem filosofic atât ca recompunere ideală a unei lumi existente, cât şi ca proiect al unei lumi viitoare în spirit sau în realitate. Şi iată, în articulaţiile sale fundamentale recapitulative, filosofia ca tip rațional-teoretic de viziune asupra lumii prin creaţie — aceea divină — a luat fiinţă lumea; orice formă de nou, indiferent de locul şi timpul în care se realizează, este un ecou al actului creator, întemeietor al lumii.

Pentru ca un sistem filosofic să poată furniza imaginea unei lumi noiel trebuie, se înţelege de la sine, să posede condiţia fundamentală a unei asemenea imagini: să fie original, adică să fie rezultatul unui proces autentic de creaţie. În acest mod filosofia însăşi este, ascultându-l pe Platon, o ştiinţă divină. Ca întreg organic structurat în care părţile se află în unitate în virtutea unui principiu general comun, sistemul filosofic poate fi un model teoretic ideal al universului uman şi cu deosebire al universului său spiritual.

Sistemul social sau spiritual concretizează un mod filosofic de existenţă nu numai datorită principiului divin al creaţiei, ci şi prin instituirea oricărui principiu general capabil să confere prin esenţialitatea sa, unitate. Atunci când societatea umanitatea — sau spiritul uman — concretizează unitatea în temeiul unui asemenea principiu general întemeietor, putem să ne referim, chiar dacă metaforic, atât sau nu numai la filosofie ca sistem ce încorporează realitate esenţială obiectivă ori subiectivăci şi la sistem ca realitate ce implică directive explicite ale sistemului filosofic; altfel spus — şi îngroşând puţin lucrurile — putem să îl considerăm, după modelul său ideal filosofiadrept Aceasta îndeosebi în acea fază a societăţii umane structurată raţional şi organizată sistemic la scară globală.

Abia atunci putem să spunem, cu acoperire în realitate, că în măsura în care filosofia este un sistem, în aceeaşi măsură sistemul este o Ceea ce nu se poate realiza în afara conexiunii universal-particular, regula de aur a filosofiei şi a sistemului său. Dacă organizarea şi funcţionarea sistemică, specifice filosofiei, devin un ideal, atunci realitatea care adoptă acest ideal trebuie să privească, adaptându-l, şi idealul filosofiei: a-şi confirma şi depăşi statutul prin reciclare etică şi axiologică, transformându-se din reflex al realităţii, respectiv din realitate spirituală, în proiect de modificare al acestei realităţi.

S-a spus că sistemul în filosofie ar putea fi un fel de încătuşare a gândirii, o limitare a ei în anumite cadre teoretice şi metodologice. Pledăm pentru opinia că sistemul, departe de a fi o închidere, poate să fie un semn major de libertate de gândire, o deschidere spre universul mundan şi spre propriul său univers.

Vocaţiile şi performanţele sistemice ale filosofiei nu micşorează nicidecum valoarea meditaţiilor sale fragmentare.

miopia falsa tratamentul miopiei cu medicina tradițională

Mai multe despre acest subiect